Cântec de singurătate

Uneori, ca să te regăsești, trebuie mai întâi să te pierzi în tăcerea celorlalți — și abia apoi să înveți să-ți auzi propria inimă, chiar și atunci când tremură.

După o lungă perioadă de tăcere, am reapărut — mai schimbată decât oricând. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum doi sau trei ani unde mă văd, cu siguranță nu aș fi spus "aici". Și totuși, alegerile mele bune sau rele  m-au adus exact în acest punct. Nu regret nimic din ceea ce am trăit. Regret doar că nu am avut grijă de copilul din mine.

Cred că e obosit. Epuizat. Mă simt fără putere pentru prima oară de când mă știu, de parcă viața curge fără să-mi ceară voie, fără să mă lase să decid dacă e bine sau nu. Cândva, singurătatea era cel mai frumos lucru pentru mine. Acum, doar gândul la ea îmi stoarce ultimele sentimente, mă face să mă simt neimportantă în propria poveste. Deși ar trebui să fiu personajul principal, am devenit doar o apariție episodică.

Totul se învârte în jurul meu, dar nimic nu are sens. Și nu-mi găsesc nicio scuză să mă simt mai bine. Poate că am nevoie să fiu auzită. Înțeleasă. Însă în loc de sprijin, primesc judecată. Mă sufoc în propriile gânduri și trăiri. Strigătul meu de ajutor e mut. Aș avea nevoie doar de o îmbrățișare, de cineva care să-mi spună: "hai să vorbim ore în șir până te liniștești", "hai să ieșim la o plimbare, să te scuturi puțin de tot ce simți", "hai că vom trece prin asta împreună".

Îmi doresc sprijin, dar când mă sprijin, parcă mă prăbușesc într-o groapă neagră. Poate că m-am înșelat când spuneam că trebuie să fii împăcat cu tine, că e suficient să te ai pe tine însuți. Adevărul e că omul are nevoie de om pentru a se regăsi. Pentru a se înțelege. Pentru a renaște.

Nu știu ce simt. Nici ce vreau să spun. Când încerc să vorbesc, mă pierd în cuvinte. Poate că m-am pierdut cu totul. Mi-e dor de mine. De energia mea. De motivația mea. Mi-e dor de mine mai mult decât pot exprima. Mi-e dor de multe.

Dar accept. Pentru că fiecare dintre noi își scrie povestea în funcție de viața pe care o trăiește. Iar singura mea opțiune acum e să îmi dau timp. Să lipesc fiecare bucățică ruptă din mine. Sau, dacă nu pot, măcar să acopăr rănile cu o petală de trandafir.