Cuvinte

“Nu mai ai la ce să te uiți? Uită-te la ce-ai devenit.”
~attlantida 

Uneori cuvintele nu trebuie sa existe, căci dacă există, strică. Uneori vorbești fără cuvinte. Uneori cuvintele rănesc pentru că se revoltă. Uneori cuvintele trebuie să tacă, să facă liniște și să asculte cum vorbește tăcerea. Uneori cuvintele se transformă în săruturi, în atingeri și nu se mai numesc vorbe, ci taină. Sărutul unei mângâieri, zâmbete care scapă, priviri intense. Să se mângâie două priviri, să se atingă două priviri, să se dezmierde două priviri. Să se sărute două mâini, să se certe două mâini, să-și povestească două mâini.
Nu știu să vorbesc despre dragoste prin cuvinte.

Am început să-mi dau voie să exist, să mă consum fără restricții, să trăiesc fiecare sentiment, să fac nebuniile altei vârste și să simt mirosul fiecărui gând care-mi face inima să tresară și mă provoacă la viață. Trăiesc așa cum pot, cu lacrimi, cu zâmbete, cu puține stări de oboseală, de frică, uneori simt fericirea cu fiecare moleculă din corp alte ori nu.

Nu vreau întregul jumătății mele, pentru că eu nu sunt o jumătate, și nu doar eu, nimeni nu este, suntem întregi, compleți, dacă iubești și simți că s-a terminat, nu accepta virgula, pune punct și dă-ți altă șansă. Nimeni nu depinde de nimeni. Omul nu poate schimba cursul evenimentelor din viața lui, ci doar felul în care le înfruntă.

Fug cât pot, cât am respirație și tălpi pentru suflet, vreau să plec departe, nu știu unde, nu trebuie sa știu, încă nu am destinație. Cad, mă ridic și tot așa, mă târăsc, dar nu mă las. Încăpățânare? Ambiție? Prostie? Destin? Cine știe?