Câteva Secunde

“Am visat astă-seară că ne-am iertat unul pe celălalt”
  ~attlantida 

Iar este unul din serile mele "melancolice", și îmi voi scrie gândurile din nou pe aceste rânduri.

Privesc în gol, și uneori nu mă mai recunosc, de ce? Pentru că mă găsesc pe mine cu sentimentul de dor, dorul de tine, mereu ajung cu gândul la tine de parcă toate drumurile duc spre tine, ce ciudat nu? Nu o să zic să te întorci sau ceva, dacă o să îți dorești asta o să o faci fără să îți dau vreun apropo, nu pot să te oblig, pentru că anumite lucruri trebuie să vină de la sine.

Băncile unde obișnuiam să stăm de obicei, încă păstrează amintirea noastră, de fiecare dată când trec pe lângă ele ne vad pe noi.

Amintește-mă frumos, eu te amintesc frumos, eu nu te pot uita, poate o vei face tu în locul meu.

Nu te pot uita pentru că ai fost cel mai frumos anotimp din viața mea, mai frumoasă ca vara, mai sclipitoare și uimitoare ca iarna, ai fost cea mai frumoasă poezie, cel mai frumos cântec. Ai fost tu, nu trebuia să pun titlu la cartea noastră, nu trebuia, deja era frumoasă așa.

Au zis că timpul vindecă tot, dar nu a fost așa, parcă mai rău era, parcă nu mai erai deloc, parcă îmi era mai greu să-ți amintesc chipul.

Cuvintele nu mai contau, le iroseam degeaba, nu mai pot să mă exprim, mi-am consumat toate cuvintele pentru tine, mă repet într-una în tot ce scriu, m-am transformat într-o bărcuță în mijlocul oceanului, nu știu unde să ajung pentru că nu am o destinație anume, nu mai ești tu să mă îndrumi.

Îmi e dor de tine, foarte mult, dar nu o să îți recunosc vreodată, nu am curaj, nu pot.

Cândva eram doi oameni ce se iubeau, acum suntem doi oameni care își mai vorbesc din când în când, a fost frumos cât a fost, mulțumesc, ești o amintire prețioasă ce nu o să pot să uit vreodată, eu am rămas cu visele promise de tine cândva, sperând că le vom îndeplini într-o zi.